Bunica ţese în odaie
Un preş, pentru nepotul ei
Să-i deie când s-a face mare
Un dar cum se dă pe la ei.
Cu anii, preşul tăt mai lung,
Nepotul e-n armată
La ferestruie doi ochi plâng...
Dar se va-ntoarce odată.
La ani apoi, o umbră trece
Scărila-n poticneli tot dese
Odaia-i goală, mâna rece
Şi nimeni nu mai ţese.
Bucureşti, 31 iulie 2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu