„... a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă”
Apoc. 20:10
Între stelele ce luminează bolta
Ca ochii unui Argus veşnic treaz, ursuz
E una care străluceşte cel mai tare – e un rug.
Pe rugul înălţat din stârvuri galbene, uscate
Se mistuie martirul-duh
Şi-n jur cu vaiete prelungi îl plâng
Doar umbre ce ‘nainte-i pier, se frâng.
E vaiet, urlet, chin prelung, văpăi
însă pe rug
e unul care tace în zorii nesfâşitului amurg.
Pentru o clipă fruntea-i se-nsenină
şi pare că, pierdut în anticul trecut, el regăseşte
pentru-o clipă doar tăcerea dintru’ început,
cum marea după o furtună
cu reci ploi, zbucium şi cu vânt.
Dar focul îi cuprinde fruntea şi deodat’
Ce zbucium! Rage ca un leu...
Se trage, se-ncleştează, urlă (Şi ce urlet!)
Din temelii se zguduie tot cerul
Chiar Átlas dă să scape bolta!
Cu ultime puteri, cu vorbă ca de tunet:
„Dumnezeul meu! Dumnezeul meu!
Pentru ce Te-am părăsit?”
Şi-n aprigele vâlvătăi ce-l mistuiesc
O ultimă zvâcnire: „O, Yahwé! Te urăsc!”
Bucureşti, 31 ianuarie 2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu