Mi-e dor de anii nevârstniciei mele
De serile senine cu greieri şi orăcăit
de broaşte,
Numărând pe degetele de la mână
mii de stele
Socotind că-s ale mele întinsele tării
albastre.
Mi-e dor de glasurile care mi-au cântat
prunciei,
De pâinea caldă, rumenită-n vatră
Ci unde-i palma aspră cu miros de
cimbru
Cu tristele alinturi din veacul uitat
al uceniciei?
Nimic nu se întoarce-n vechiul vad
Mă prăbuşesc în gri, şi cad mereu, şi cad...
Bucureşti, 24 iunie 2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu