Hei!

S-a prăvălit o stâncă în sufletul meu

Strivind nemilos iarba verde

şi grasă,

Ca un bou am mugit şi, smerit

Am depus pe altar, în ţărână

Fruntea, întăi... şi-apoi mâna, piciorul, tot trupul durut

Durat din lut ars şi scânteie măiastră.

O pleoapă doar se zbate uşor,

Dară ochiul ţinteşte tăcut luna rece, palidul soare

Pe luna din cer nimic nu o doare.

De sunt mort, treaz de-aş fi

Nu contează

Între multele stele albastre şi caste, una

Mă visează...

Cernica, 31 mai 2008